Mi-a căzut în mâini sub ochi cartea lui Julius Lips, care după traducerea în română sună foarte frumos – Obârșia lucrurilor. După descrierea cât mai generalist antropologic, să înțeleagă tot omul de rând această origine a lucrurilor, am rămas pironit pentru câteva gânduri la următorul paragraf pe care îl voi reda între ghilimelele de mai jos:
„Teama din totdeauna a omului de puterea lucrurilor pe care el însuși le-a născocit a făcut pe un artist din vechiul Peru să picteze pe un vas al culturii protocimú o răzmeriță a lucrurilor.
Partea de jos înfățișează în imagini stilizate valurile mării, pești și foci. Partea principală cuprinde trei grupe de figuri; în fiecare din ele se găsește o figură de om, pe când toate celelalte figuri sînt lucruri, pe care desenatorul le-a făcut să semene cu omul, înzestrându-le cu brațe, picioare, față de om sau ochi. Toate obiectele însuflețite sunt fie arme, fie podoabe ale războinicilor. Se pot vedea „oameni măciuci” , aruncători de sulițe, un scut pătrat și podoabe ale războinicilor, cum sunt broboada cu cap de pumă, cingători și tolbe.
Desenul acesta oglindește ideea vechiului mit al indienilor chicé, după care va veni o zi când câinii și păsările, oalele și tigăile, râșnițele și toate celelalte lucruri făcute de mâna omului, precum și animalele domesticite, se vor răscula împotriva asupritorilor și-i vor sili să poarte poverile pe care omul le-a hăzărit lor. Atunci râșnițele își vor strivi născocitorii, oalele îi vor fierbe pe oameni, păsările îi vor tăia și tigăile îi vor frige. A fost o vreme, spune mitul, când s-a întâmplat așa, și vremea asta va mai veni.”
Ceea ce m-a oprit în loc a fost tocmai această reflecție încastrată într-un mit desenat, povestit și trecut prin proaspăta conștiință de sine, probabil de multe ori, când un primitiv se uita în jurul lui și realiza cu câte obiecte s-a înconjurat, de când există el ca specie.
Ca să parafrazez autorul cărții, ideea pe scurt este că obiectele create și animalele supuse nouă ne vor lua locul și noi pe ale lor atunci când roata puterii de creație se va întoarce pe la fiecare.
Această răsturnare de situație din mit, desigur nu trebuie luată ad literam, cu toate că dacă întindem coarda gândirii abstracte am putea găsi o corelație cât de poate de reală. Dacă e să gândim puțin egocentrist, obiectele create de noi ca oameni chiar se întorc împotriva noastră (și nu numai) și deși nu or să le crească picioare să meargă și guri care să vorbească, ele deja de mult timp se plimbă pe cursurile râurilor, prin oceane, se microparticulizează prin aer și ne plouă în apa pe care o bem. Într-un caz extrem ne vom acoperi de o folie care nu ne va feri doar de razele UV ci și ne va rupe de natură.
Natura cu plante cu animale cu tot, va exista mult timp după ce noi nu vom mai fi, căci până la urmă adaptarea e cea care dictează. Noi într-un fel am profitat de avantajul acestei adaptări construindu-ne extensii care să ne ofere avantaje reale în a domina tot ce ne înconjoară, însă fără să ofer o certitudine de modalitate, toate acestea se vor întoarce împotriva noastră într-un fel sau altul.
De multe ori am afirmat atât rațional cât și cu inima, că orice obiect creat este însoțit cu un fel de suflu de viață, care trăiește și își produce efectele indirect prin caracteristicile sale și impactul avut. Valența suflului este dată de intenția creatorului și energia acestuia depusă în crearea lui. De aceea artistul , artizanul, meșteșugarul este responsabil de efectele operei sale în lume, căci suflul inspirat adie și după ce părasește atelierul.
Nu cred că prin acest articol pot schimba cursul global al producției și comerțului de produse, căci până la urmă chiar dacă la mine în atelier fac boluri și alte cele cât se poate de naturale, la finalul zilei tot dansăm în această horă a umanității. Dar măcar atât cât se poate, în viețile noastre, o atitudine, un gând, o acțiune îndreptată înspre acest lucru nu ne va rupe complet de rădăcinile provenienței noastre.