Iată-mă, îmi zic, sculptând un bol dintr-o frumoasă bucată de tei, care spre norocul meu are și un pic de scoarță rămasă, așa pentru efect. Rașchetez cu un cuțit curb cu două muchii, marginile viitorului căuș, până când adâncitura e suficient de adâncă să mă tenteze să beau apă din ea, însetat fiind pe căldurile astea bănățene.
La un moment dat observ că zăbovesc într-un anumit „colț” și de-al naibii cuțitul parcă nu mai razbea să pătrundă carnea albă a lemnului la fel cum îmi face mânerul o bătătură în palmă. Nu mă pot opri chiar acum, să renunț sau nici măcar să mă enervez căci nu vine nimeni sa termine treaba în locul meu și nici timpul nu vreau sa mi-l pierd.
Și chiar când îmi spuneam toate astea, deja contorsionat cu degetele mele lungi, taman la timpul potrivit, ca o intenție pusă special în acel loc nemărginit dintre stelele universului, cuțitul a intrat suficient de adânc în lemn ca să rezulte o așchie spiralată de toată frumusețea. Un avânt suficient cât să mă facă să continui forma desenată inițial din creion.
T ocmai astea sunt provocările care ne stau în cale. Provocări care ne cer să ne contorsionăm, să perseverăm, să ne provoace parcă, să ne deranjeze intenționat starea de confort în care tocmai ce ne-am obișnuit.Partea bună e că întotdeauna se va găsi o poziție, o perspectivă, un unghi din care putem să ne vedem mai departe, mai clar conturul persoanei care vrem să fim.