Acea perfecțiune, fără cusur, există doar în mintea oamenilor. Ea este extrem de banală și odată ce (de fapt) niciodată nu o poți atinge, devine împlinirea unui scop limitat și fad, care rămâne doar ipotetic în enunțare, dar totuși își produce efectele în expectanțe și comportament . Este vorba de perfecțiunea în linii și colțuri drepte, perfecțiunea țintită de vârful tăios al aspirațiilor noastre de a cunoaște totul de jur împrejur și implicit de a stăpâni peste orice factor posibil perturbant. Însă, ipotetic, odată ce fricile noastre despre necunoscut și imprevizibil vor fi astfel eradicate, atunci nu vom mai avea înspre ce privi, decât înspre un gol lipsit de orice posibilitate de manifestare a haosului în noi impresii perfectibile.
Duritatea abruptă cu care exprim acest punct de vedere este direct proporțională cu experiența legată de confruntarea cu integrarea și adaptarea imprevizibilului în ecuație, de fiecare dată când s-a întâmplat, și încă se întâmplă, în atelier. Mai jos voi enunța câteva exemple de obiecte construite în baza acestei observații.
Atunci când și-a făcut apariția (imprevizibilul) l-am negat, apoi l-am refuzat, l-am acceptat, l-am adoptat pentru ca mai apoi să ajung să-l integrez. Astfel și-a căpătat locul cuvenit și a devenit centrul atenției, fără de care restul ar fi fost doar un fond perfect dar lipsit de poveste.
Un pas în spatele întregii scene scoate la iveală intenția mascată de întreaga experiență. Perfecțiunea nu este un scop, ci o desfășurare a lucrurilor prin incitare la capacitatea de adaptare.
Cu alte cuvinte, ești pus în fața unei situații pe care o provoci prin intenție, pentru ca mai apoi în timpul procesului să îți fie stimulată și provocată abilitatea de ajustare a planului inițial.
Metaforizând, o plantă dacă răsărind din pământ întâlnește în calea ei o piatră, nu se va opri pur și simplu în fața ei, lipsindu-se astfel din a savura razele Soarelui. O va ocoli și până la urmă tot va străpunge suprafața solului.
Însă tulpina ei este perfectă? Da, deoarece acum e strâmbă. Acel defect care nu era inițial în gena ei s-a produs undeva pe parcurs, însă ea a continuat adaptându-se situației. Acum nu numai că își va putea îndeplini rolul de plantă dar va avea și o poveste cu ea.
Exemple concrete:
Nici vorbă să consider că un dinte cariat este perfect, doar pentru că e cariat. Ci pentru că un dinte cariat este perfect normal să existe. Face parte din natura dinților. Însă când se întâmplă să fie, este de datoria fiecăruia să vadă ce e de făcut cu acea carie.
Un băț de chibrit este perfect să fie ars, ca urmare a îndeplinirii scopului pentru care a fost creat. Iar când arde, flacăra îl înnegrește, mistuie și încovoaie.
Orice măr delicios va fi savurat și de alte vietăți pe care îl vor găsi la fel de delicios. Pentru cel ce le-a pus în plasă îi va displăcea pentru-că acum e putred. Un măr putred este perfect normal să existe. Stă în natura lucrurilor.
Rămânând strict pe lungimea de undă a acestei perspective, se înțelege că defectul nu este considerat drept o funcționare precară sau un lucru prost făcut. Calitatea unui obiect sau a unui aranjament se referă și la aspectele plastice, evocatoare de surprindere, curiozitate și interes.
Desigur, se poate spune că doar artiștii și poeții au asemenea preocupări, însă pot afirma că, spre exemplu, pe oricine îi intereseaza cum să își amenajeze căminul va putea să acceseze la fel de bine acest punct de vedere.
O mică vază amplasată acolo unde nu te aștepți, un element de decor absurd pus pe masa din living, sau o lampă care odată aprinsă izbucnește în fel și fel de umbre, cel mai probabil va genera o neobișnuită și atrăgătoare dispoziție. Creativitatea este ultimul lucru de care să ne temem.
Perfecțiunea îmbrăcată în negarea defectelor este artificială.
Imperfecțiunea integrată este autentică.