De fiecare dată când fac ceva dintr-o bucată de lemn lăsată de izbeliște, îmi vin în minte versurile testamentale ale lui Arghezi: ,, Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Orice este însuflețit, așa gândeau preistoricii animiști. Așa am gândit și eu despre o buturugă găunoasă ce stătea în ploaie, soare, zăpadă, cine știe de câți ani. De câteva luni am adus-o în atelier, am scos de pe ea ce puteam să prelucrez și a stat undeva într-un colț la uscat până astăzi, când mi-am luat libertarea de a face ceva care să rupă cotidianul lui ,trebuie’.
Am zis că cel mai potrivit este să fac o vază, o idee contrastantă nobilă între ceva desconsiderat și vitalitatea colorată a florilor, tocmai pentru a aduce echilibrul prin contrabalans.
Coincidență sau nu, când încă nici bine nu i s-a răcit suprafața arsă, a venit cineva în vizită la atelier și a cumpărat-o. Abia am reușit să îi fac o poză, aceasta. Acum noua formă a lemnului își va continua viața undeva în Spania, pusă într-un loc bun de privit și admirat.
Tot ce a rămas în urmă sunt frunzele de stuf, floarea de mărar și satisfacția că renasc odată cu creația.